Există o serie de bancuri-calambur, multiplu declinabilă și foarte productivă, a cărei țintă-poantă este înjosirea binevoitoare („luarea la pulă”) a interlocutorului.
Măiestria rapsodului scornitor și/sau zicător de bancuri este ca efectul comic să precumpănească efectul jignitor; cu alte cuvinte, destinatarul trebuie să rîdă de poantă, nu să se simtă insultat. Prin acest efect, de glumă care înghite/izbăvește injuria, bancurile-calambur de tip „șilingi” continuă și îmbogățesc tradiția injuriilor binevoitoare, festiv-carnavalești (BAHTIN, 1974).
Structura/sintaxa bancurilor-calambur de tip „șilingi” este simplă și, tocmai de aceea, puternic (re)generativă:
- o introducere într-o frază de tip relatare trecută + descriere („se afla acolo...”), un fel de „a fost o dată” mai sec;
- o enumerare a unor elemente din aceeași familie semantică (monede, arme, insecte etc.);
- poanta, care constă în relația dintre ultimul termen al enumerării și lexemul pula, care, la prima impresie, semnifică lipsa (un fel argotic-licențios de a spune nu, deloc, nimic... sau, mai degrabă ioc, canci, nexam etc.). Însă efectul final-concluziv, „de poantă”, trimite la reinterpretarea în stil calamburesc a lexemului pula, în relație cu termenul „poznaș” al enumerării. De aici - injuria (care ține de varietatea manevrării vesel-invective a membrului sexual masculin: felație, (auto)masturbare, înjosire simbolică etc.
Am ales anume bancul legat de șiling, vechea monedă austriacă dinainte de euro, ca o piedică în calea uitării monetar-numismatice, precum și, poate subconștient, în onoarea vienezului FREUD, al cărui studiu despre calmbururi (1928) mi-a inspirat strădaniile aici de față.
Pentru a ilustra direct cele de mai sus, bancul-calambur „cu șilingii” sună cam așa:
Și aveau acolo (în bancă): dolari, mărci, franci... șilingi pula!
BAHTIN, Mihail, Francois Rabelais și cultura populară în Evul Mediu și în Renaștere (trad. S. Recevschi), Univers, 1974
FREUD, Sigmund, „Der Witz und seine Beziehung zum Unbewußten” în Humor, 1928
